Despre coaching. O perspectivă personală





Fjords

Articol de: Carmen Mardale

Prima dată am auzit de coaching prin 2005 și mă întrebam când (vârstă, experiență) și cum aș putea deveni coach. Câțiva ani mai târziu au început căutările. Prima școală de coaching la care am mers si am și renunțat la finalul formării, netrimițând ultimele documente, nu m-a convins. A fost unul dintre putinele lucruri pe care nu le-am dus la bun sfârșit. Și nu regret deloc. Acum știu și de ce am renunțat. La vremea respectivă doar simțeam că nu e așa cum cred eu că ar trebui să fie. A deveni coach însemna să citesc un număr semnificativ de materiale, să particip la un workshop și vreo 6 ședințe pe skype cu un coach acreditat.

Nu scriu aceste rânduri pentru a discuta despre formatul acelei școli, ci pentru a oferi o perspectivă celor interesați de coaching, cei care vor să devină coach, dar și cei care sunt în căutarea unui coach, să înțeleagă mai multe despre ce e important. În primul rând, coaching-ul, fie el individual sau de echipă, presupune existența unei relații. Nu este neapărat despre a citi multe cărți. Cărțile ajută, sunt importante, dar nu sunt totul. Coaching-ul este în primul rând relație. Și ca orice relație are parte de o comunicare conștientă, dar și una inconștientă. Tot ceea ce clientul „joacă” în viața de zi cu zi, în relațiile pe care le are, fie ele personale sau profesionale, va „juca” și în relația de coaching. Tot ceea ce va aduce în aceasta relație, și reprezintă și cheia problemelor, este mai degrabă pe tărâmul emoțiilor. Clienții ne vor provoca, ne vor atrage în tiparele lor relaționale, care pot fi adevărate capcane, ne vor pune în locul potrivit în acord cu paradigmele lor, așteptând să reacționăm ca alte persoane semnificative din viața lor, dar, cumva paradoxal, cu speranța ca noi să înțelegem, să le conținem emoțiile și să-i ajutăm să găseasca sens în experiențele lor. Și toate acestea se vor juca pe tărâmul emoțiilor. Și nu vei putea să dai sens, neavând tu, coach, parte de o experiență similară. Nu va fi posibil să facem toate acestea oricâte cărți am citi, la oricâte formări teoretice am participa și oricâte acreditări ne-am lua.

Principalul instrument pe care un coach îl are la dispoziție este propria persoană. Așadar, ceea ce trebuie dezvoltat este propria persoană într-o relație în care să trăim experiența de a fi văzuți, înțeleși, susținuți și conținuți. Toate acestea nu sunt posibile în 10 ședințe și nici măcar în 20. Mă întreb câți dintre coachi au experimentat o astfel de relație și implicit câți dintre coachi sunt mai bine decât clienții lor? Dacă tot ceea ce am la dispoziție într-o relație de coaching este propria persoană, clientul și relația, s-ar presupune ca cel / cea care e în rol de coach să fie măcar un pic mai bine decât clientul.
Mai bine nu înseamnă superior. Mai bine înseamnă să știu unde încep și unde mă termin eu în această relație pentru a înțelege care sunt jocurile care îmi aparțin și care sunt cele în care sunt „invitat” de client, ca parte din pattern-urile lui. Un exemplu ar fi momentul în care clientul te pune în poziția de a da sfaturi. Da, scrie în toate cărțile că nu e bine să dai sfaturi. Dar de ce ar face clientul una ca asta? Pentru că poate e în pattern-ul lui să fie infantilizat, respectiv dependent sau pentru că poate e o formă de control pe care o exercită asupra coach-ului așa cum face și la job sau in alte sfere ale vieții. Toate acestea trebuie înțelese și nu jucate căzând în această capcană. În relația de coaching ele trebuie să capete un sens. Și ce relație ar fi mai potrivită pentru a-și înțelege pattern-urile, dacă nu aceasta în care vine pentru a-și rezolva problemele? Noi, oamenii, repetăm anumite lucruri pentru că nu au sens și de fiecare dată sperăm că vom înțelege. Rolul coach-ului este să dea sens, nu să joace jocul. Fiecare relație e diferită, fiecare client își are propria poveste și doar lasându-ne purtați în universul clientului putem înțelege și ajuta. Și pentru aceasta avem nevoie să ascultăm dincolo de poveste, să înțelegem dinamica profundă a fiecărui client, să-i înțelegem lumea internă, să-l vedem în relație cu sistemele din care face parte (familie, companie) și nu în ultimul rând să-l vedem în relația noastră.
Mai bine nu înseamnă mai cunoscut, mai bogat sau cu o carieră recunoscută în domeniul clientului. Mai bine înseamnă să fi avut parte de un proces personal, să fiu mai conștient (ă) de mine, mai în contact cu emoțiile mele, să mă conțin pentru a-l putea conține pe client. Dacă aș fi în căutarea unui coach, nu l-aș întreba câte acreditări are, deși și acestea au un rol, nu l-aș întreba ce carieră în multinațională a avut, ci l-aș întreba câte ore de lucru cu sine are. Cărțile sunt foarte bune, școlile sunt foarte bune, dar nu pot înlocui relația și experiența transformatoare dintr-o relație, fie ea de coaching sau terapie. Așa cum clientul vine la coaching, pentru ca, în mod evident, informațiile la care are acces, nu-l ajută și are nevoie de o relație pentru a înțelege, și în cazul nostru ceea ce am citit sau studiat nu ține loc de procesul personal in doi. Adevărul nu poate fi văzut de unul singur.
Și nu vorbesc aici despre life coaching. Toate acestea sunt valabile și în executive coaching. Problemele cu care vin sau pentru care sunt trimiși oamenii nu sunt legate de faptul că nu știu ce au de făcut, ci că au dificultăți în relațiile cu ceilalți, conflicte, agresivitate, submisivitate, frică de a se exprima, de a greși, autonomie scăzută, deși sunt în poziții înalte, burnout, demotivare, leadership etc.

Coaching-ul nu este despre a schimba titulatura din trainer sau manager in coach, nici despre a avea „n” acreditări internaționale, ci despre cine suntem ca oameni în relația cu clientul nostru la pachet cu toate emoțiile, sentimentele, cunoștințele dobândite și experiențele noastre. Avem nevoie să trăim o relație conținătoare pentru a oferi una. Altfel, putem avea abilități de coaching, dar asta nu ne face coach. Este despre a deveni, nu despre a avea.